Gust autentic și calitate artizanală
Întotdeauna m-a fascinat lucrul cu mâinile. Obișnuiam să stau lângă mama când frământa cozonacii de Paște sau de Crăciun. Apoi am avut norocul să-mi petrec vacanțele la bunicii mei, la 30 de km de București.
Dar ce îmi amintesc cu drag era pâinea pe care o făcea bunica. Și vatra din grădină. Era un cuptor din chirpici, în grădină, chiar lângă bucătăria de vară. Vineri dimineața, cu noaptea-n cap, se trezea și începea să frământe câte o albie de făină. Sprijinea copaia de lemn la un capăt de un prosop. Punea făina la un capăt al albiei și la celălalt apa călduță. Și ușor, începea să amestece cu mâinile apa cu făina și un aluat pe care-l făcuse cu o seară înainte (mai târziu aveam să aflu că era maiaua). Puțin câte puțin, mai adăuga făină de la celălalt capăt al albiei până ajungea la hidratarea dorită. Desigur, nu era nimic cântărit. Și frământa bunica mea, de mi se părea o eternitate, cu ochii de copil. Și dădea cu aluatul acela și îl întorcea pe toate părțile. De fiecare dată îi ceream aluatul și mă jucam cu el. În loc de plastilină. După frământat, îi dădea aluatului o formă rotundă și îi făcea o cruce în aer cu degetele și-l acoperea cu un ștergar. Apoi îl punea și de data aceasta într-un loc cald și ferit. După vreo 2 ore, timp în care aluatul era rotund și umflat de la atâta fermentare, îl lua, îi dădea câteva palme ferme, îl tăia cu un cuțit în 4 bucăți mari și una mai mică. Din cele 4 făcea pâini rotunde pe care le punea la dospit înapoi în albie, separate. Pe a cincea o frământa cu puțin mălai, făcea alte aluțele și le punea la uscat într-o tavă, pentru pâinile viitoare. Apoi făcea focul în vatră, și când era bine închisă și aluatul tocmai bine dospit, îl punea în vatră și sigila gaura cu o tablă. După, când pâinea era coaptă, o bătea bine pe fund „să sune a gol”, dar șisă o curețe de cenușă. O păstra acoperită în niște ștergare țărănești. Aveam pâine pentru o săptămână.
