Despre noi
Intotdeauna m-a fascinat lucrul cu mainile. Obisnuiam sa stau langa mama cand framanta cozonacii de Paste sau de Craciun. Apoi am avut norocul sa imi petrec vacantele la bunicii mei, la 30 de km de Bucuresti
Dar ce imi amintesc cu drag era painea pe care o facea bunica. Si vatra din gradina. Era un cuptor din chirpici, in gradina, chiar langa bucataria de vara. Vineri, dimineata cu noaptea-n cap se trezea si incepea sa framante cate o albie de faina. Sprijinea copaia de lemn la un capat de un prosop. Punea faina la un capat al albiei si la celalalt apa calduta. Si, usor, incepea sa amestece cu mainile apa cu faina si un aluat pe care il facuse cu o seara inainte (mai tarziu aveam sa aflu ca era maiaua). Putin cate putin mai adauga faina de la celalalt capat al albiei pana ajungea la hidratarea dorita. Desigur, nu era nimic cantarit. Si framanta bunica mea, de mi se parea o eternitate, cu ochii de copil. Si dadea cu aluatul ala si il intorcea pe toate partile. De fiecare data ii ceream aluat si ma jucam cu el. In loc de plastilina. Dupa framantat ii dadea aluatului o forma rotunda si ii facea o cruce in aer cu degetele si il acopera cu un stergar. Si il punea si de data asta la loc cald si ferit. Dupa vreo 2 ore, timp in care aluatul era rotund si umflat de la atata fermentare, il lua, ii dadea cateva palme ferme, il taia cu un cutit in 4 bucati mare si intr-una mai mica. Din cele 4 facea paini rotunde pe care le punea la dospit inapoi in albie, separate . Pe a cincea o framanta cu putin malai, facea alte alotele si le punea la uscat intr-o tava. Pentru painile viitoare. Apoi facea focul in vatra, si cand era bine incinsa si aluatul tocmai bine dospit, il punea in vatra si sigila gaura cu o tabla. Apoi, cand painea era coapta, o batea bine pe fund „sa sune a gol” dar si sa o curete de cenusa. O pastra acoperita in niste stergare taranesti. Aveam paine o saptamana.



